Izolati In Mijlocul Multimii

E limpede de mult ca la televizor nu mai ai ce sa vezi. Si blamam, in mod eronat, televiziunile. Presa scrisa se indreapta vertiginos in aceeasi directie. Presa on-line a scapat numai datorita vastitatii internet-ului. Nu e vina lor (a celor din presa), ci e vina noastra, a consumatorilor. Presa e o afacere si functioneaza pe baza de rating. Nu intra in atributiile ei sa educe consumatorul. De asta se ocupa, sau ar trebui sa se ocupe, familia si scoala. Ca orice afacere, pentru a rezista in economia de piata, trebuie sa obtina profit. In cazul ei, profitul este obtinut oferind continut, scris sau vizual.

Continutul, insa, este creat de noi. Noi scriem scenariul fiecarei zile. Noi regizam fiecare episod din filmul Gomorei. Ei doar il proiecteaza. In ’89 am avut o sansa, ni s-a dat mana libera. Am fi putut sa-l facem pe Picasso sa roseasca, am fi putut picta orice pe ecranul micilor televizoare. Am ales cruci si patrafire, vata din nas si chilotii din cur, pupatorii de cadavre pe de-o parte si huiduitorii pe de alta parte, toate combinate intr-un spectacol grobian care l-ar fi putut uimi pana si pe Mengele. Nu stiu daca o sa ni se mai ofere vreo sansa. Si nu stiu daca mai meritam. Oare ar iesi ceva mai bun?

Excelam prin a promova non-valoarea si a-i ingropa in tenebrele grotescului pe cei care ar putea face flori din mucegai, obligandu-i sa fie simpli figuranti intr-o piesa de teatru bacoviana. Ii pazim cu stoicism titanic ca nu cumva sa gaseasca drumul spre afirmare si le aratam, de cate ori avem ocazia, unde le este locul. In necunoscut. Ne aducem aminte de ei abia dupa ce ajung pe celalalt mal al Styx-ului. Sau din 100 in 100 de ani. Si construim biserici in cinstea lor, in curtea lor, fara sa avem bunul simt sa realizam ca omul era, de fapt, ateu.

Prin ignoranta, l-am redus pe Dumnezeul nostru la politistul suprem ce pazeste din ceruri si insemneaza in catastif cate cruci a batut, lumanari a aprins si de cate racle si-a frecat chilotii fiecare dintre noi. Speram sa detinem ingredientele unei retete ce ne asigura un loc in Paradisul promis. Cheltuim milioane pe o singura biserica in speranta ca vom fi crutati in ziua apocaliptica a noii Inchizitii. Moartea a devenit moneda de schimb. Ne vindem sufletul din timpul vietii pentru un loc in primul rand intre cei drepti.

Regulat ne blamam bunicii si parintii ca nu sunt la curent cu noutatile si ca traiesc in lumea lor. Oare e de dorit sa fii la moda intr-o societate ce poarta straiele morbide ale sinuciderii? Oare nu s-au izolat voit in mijlocul nostru? Deseori ma gandesc daca nu asta ar fi solutia pentru a mai salva ceva. Si atunci ce facem? Ne izolam in mijlocul multimii? Daca nu ne iese?

Am auzit mai de mult pe cineva spunand ca “O masa de oameni ce populeaza un teritoriu, nu poate fi numita popor decat daca are constiinta generatiilor trecute si viitoare”. Noi nu avem nici una, nici alta.

De la generatiile trecute am primit cadouri pe care nu stim sa le pretuim. Cadouri pentru care nu am miscat un deget, insa le calcam in picioare si vorbim cu nonsalanta despre cat de bine era in comunism, desi multi dintre noi n-au trait o secunda in acea perioada. Dreptul la libera exprimare, dreptul la informare, dreptul la libera circulatie sunt numai cateva din darurile pe care le-am primit, pentru care multi si-au dat viata, fara sa stie ca le vom folosi sa ne autodistrugem.

Pentru generatiile viitoare nu lasam nimic bun, le cultivam spiritul de turma si dispretul pentru valoare. Am vazut o poza pe Facebook, in care scria “Nu am mostenit Pamantul de la stramosii nostri, il imprumutam de la copii nostri”. As putea spune acelasi lucru despre tara noastra. Sa avem grija, insa, cum le-o inapoiem.

Bunica mea avea o vorba, “Te mai schimba doar sapa si lopata”. Eu zic ca se poate si cu teapa.

“Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”